2010-12-13

Paul Krugman book review - Mecanismul crizei din 2008

Review Carte - Paul Krugman
Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008
- partea a III-a -
(mecanismul crizei din 2008)

Introducere


 Aceasta este partea a treia a ciclului despre "Criză", aşa cum este văzută de Paul Krugman în cartea sa susnumită (sau cel putin cum am inţeles eu).

 În prima parte am arătat cum apar crizele, folosind un model simplificat. În partea a doua am trecut în revistă crizele majore care au precedat criza din 2008.  În această a treia parte (ultima) voi descrie "Criza financiară mondială declanşată în 2008", criză din care nu am ieşit încă.



Situaţia din 2005-2009

 În 2005, preţurile imobiliarelor în SUA şi-au atins maximul suportabil, dar puţini au observat. Preţurile au continuat să crească din inerţie, dar volumul vânzărilor a început să scadă uşor.

 În 2006, preţurile au început să scadă lent, coborând 3% până în 2007.

 Din 2007 preţurile au început să scadă mai accelerat, coborând 15% până în 2008.

 În 2007 existaseră câteva "trepidaţii financiare" legate de declinul pieţei imobiliare, dar situaţia parea a fi sub control.

 În iunie 2008, Tim Geithner de la Banca Rezervei Federale afirma că sistemul financiar nebancar ("băncile" de investiţii) sunt vulnerabile la o reacţie în lanţ declanşată de retrageri de numerar, nefiind sub protecţia băncii centrale precum băncile "clasice".

 Pe 15 septembrie 2008 s-a declanşat criza prin picarea unei "bănci de investiţii" - Lehman Brothers


Balonul imobiliar

 Locuinţele s-au evaluat constant ani la rând. În 2006 lucuinţele erau probabil supraevaluate cu 50%. S-a format ceea ce se numeşte un "balon imobiliar" : toată lumea vede că preţurile cresc, deci acceptă să plătească un preţ mai mare acum, sperând că valoarea casei să crească. Creditorii cer avans mic, crezând că valoarea casei va acoperi întotdeuna valoarea banilor împrumutaţi.

 La un moment dat preţurile ajung insuportabil de mari şi atunci preţurile încep să scadă. Odată preţurile intrate pe trend uşor scăzător, nimeni nu mai cumpără, aşteptând să scadă preţul şi mai mult. Lipsa cererii face ca preţul să se prăbuşească vertiginos.

La data scrierii cărţii existau 12 milioane de americani a căror casă valora mai puţin decât mai aveau de plătit la credit, deşi majoritatea au împrumutat sub 80% din valoarea de cumpărare a casei. Existenţa falimentului personal face mai rentabil pentru mulţi să nu mai plătească ratele şi să se lase executaţi de bancă.

Casele au pierdut din valoare în jur de 8 trilioane de dolari, din care 7 trilioane au pierdut proprietarii şi (doar) 1 trilion investitorii.  Suma nu este mare în sine, dar a generat o reacţie în lanţ.

Creditele bancare au avut un impact mic asupra crizei. Dereglementarea nu a fost o cauză a crizei, pentru simplu motiv că instituţiile respective (nebancare) nu au fost niciodată reglementate. Doar volumul a crescut iar reglementările nu au apărut la timp.


Mecanismul crizei din 2008

  Krugman afirmă că de fapt criza a fost generată în principal de instituţiile financiare nebancare, care nu aveau protecţia FED.

 Magnitudinea crizei a fost dată de creşterea foarte mare a capitalului acestor instituţii care ajunseseră să circule cu doar 60% mai puţini banii decăt cei care circulau în sistemul bancar. Sistemul bancar clasic era mai bine reglementat şi protejat de banca centrala (FED), spre deosebire de instituţiile financiare nebancare.
 
 Sistemul nereglementat aducea câştiguri mai mari deşi la riscuri mai mari. Acest lucru a făcut ca într-o economie care părea să neargă doar în sus, băncile de investiţii să înflorească. Societăţile financiare nebancare atinseseră bilanţuri contabile de 4 trilioane dolari, in condiţiile în care activul întreg sistemului bancar era de 10 trilioane.

FED este responsabil oficial doar de salvarea băncilor clasice, nu şi a societăţilor financiare nebancare (numite impropriu "bănci de investiţii").

Totuşi FED-ul a intervenit şi salvat în martie 2008 banca de investiţii Bear Stearns, dar FED nu a mai intervenit şi la picarea Lehman Brothers pe 15 septembrie 2008, ceea ce a declanşat oficial criza. Abia când criza s-a declanşat mai distructivă decât s-a anticipat, FED a început să recapitalizeze banci şi alte societăţi financiare (faţă de a cumpărat activele toxice cum era planul iniţial).

Alen Greenspan care a condus FED-ul înainte de criză, a avertizat verbal despre pericolul unei bule, dar nu a luat măsuri (creşterea dobânzii), criza izbucnind după plecarea sa. Strategia de de-reglementare a fost în direcţia imprimată de administraţia Bush.

Cauzele crizei din 2008

 Ca şi crizele mai mici anterioare, criza din 2008 s-a propagat printr-un mecanism autoîntreţinut, la fel cum au apărut şi baloanele care s-au spart.

  • Baloanele financiare, generate de injecţia de bani peste capacitatea de crştere a economiei a crescut preţul imobiliarelor şi a unor investiţii speculative. La un moment dat era inevitabil ca bogaţia din pix să dispară, nu există suficientă bunăstare produsă în economie.
  •  Isteria retragerii de capital generează vănzări de active la preţuri subevaluate şi cereri de rambursare credite, care generează alte vânzări de active, care duc la devalorizare şi pierderi din ce în ce mai mari într-un cerc vicios.
  • Hazardul moral : situaţie în care un agent economic poate investi cu câştig probabil dar altcineva suportă riscul pierderilor. De exemplu o firma care câştigă comision din acordarea creditelor unei bănci nu riscă nimic dacă creditele se dovedesc neperformante, suferă banca. Aceeasi situaţie este la creditele garantate de stat, banca poate doar să câştige, statul/contribuabilii îşi asumă riscul.
  •  Problema politicilor monetare într-o piaţă cu monedă globală este că diferite zone geografice au nevoie de politici diferite/incompatibile. O regiune poate avea nevoie de stimulare a împrumuturilor (scăderea dobânzilor), o alta regiune poate avea nevoie de temperare a supraâncălzirii economice prin creşterea dobânzii băncii centrale.


Metode de combatere a crizei (Krugman):
  • creşterea lichidităţii şi a investiţiilor statului pentru rezolvarea simptomelor. Trebuie crescută cererea şi creditarea până atinge din nou capacitatea economiei de a produce (nu mai mult). Krugman consideră că este o criză de cerere, care este sub capacitatea economiei. Aici am o parere diferită, voi reveni.
  • după atenuarea crizei, reglementarea tuturor instituţiilor financiare ne-bancare care dau servicii de tip bancar după modelul bancilor clasice, apărate de FED.


Bonus : trilema valutară (tot de la Krugman citire)

 Există 3 sisteme valutare posibile, fiecare poate atinge maxim 2 din 3 desiderate (dorite) :

  1. libertatea de a ajusta politicile monetare - de ex. emisia de monedă, dobânda de referinţa (pentru a ajusta inflaţia şi a echilibra balanţa externă)
  2. curs valutar stabil - pentru a securiza agenţii economici care depind de import/export
  3. circulaţia liberă a capitalului - pentru a încuraja investitorii

Fiecare ţară trebuie să renunţe la una:
  1.  Argentina în 1990 a renunţat la libertatea politicilor monetare promiţând acoperirea în dolari, deci faptul că nu poate printa mai multă monedă locală decât rezervele în dolari 
  2. SUA şi Australia au renunţat la stabilitatea cursului
  3. China a implementat mecanisme de control al capitalurilor

Trilema vine din faptul că investitorii nu prea vin dacă nu au şi libertatea să plece. Dacă vin investiţii mari (cu valută), moneda locală se apreciază, iar când se retrag moneda locală se devalorizează, deci afectează cursul.

 Dacă încerci să stabilizezi cursul trebuie să controlezi circulaţia capitalului sau să legi emisia de monedă locală de cantitatea de investiţii. De multe ori asta se lasă cu o criză naţională urâtă. Dacă blochezi investitorii să plece alţii nu mai vin. Dacă aperi cursul poţi sfârşi în faliment : ramâi fără valută sau economia rămâne fără monedă locală suficientă.


"The more I say, the more I know" . Republicarea articolelor este permisă cu citarea autorului

Niciun comentariu:

Facebook