2011-05-28

Proprietatea si bunastarea



Proprietatea si bunăstarea

 Omul nu trăieşte cu mijloace de producţie (fabrică, utilaj), ci cu bunuri şi servicii create pe baza lor. A avea în proprietate un mijloc de producţie nu înseamnă automat că vei dispune de toate roadele sale.

 De exemplu dacă deţin o fabrică de pantofi, nu voi putea folosi foarte multe perechi eu însumi. Cvasitotalitatea producţiei va ajunge să crească bunăstarea cumpărătorilor, care nu trebuie să meargă desculţi sau cu pantofii mai vechi. Faptul că există clienţi este în sine garanţia că acea firmă contribuie la bunăstarea generală, s-au creat mai mulţi pantofi.

 Faptul că cineva deţine o fabrică evaluată la X perechi de pantofi ca valoare nu înseamnă că el poate efectiv consuma produse în acea cantitate. Din profitul realizat el va consuma într-adevăr alte produse, poate de lux, produse în alte fabrici de către cei care i-au cumpărat pantofii, dar asta nu înseamnă că un om poate consuma atât de multe produse încât să nu mai existe destul pentru ceilalţi. Cel mai perfid joc  pe care îl poate juca este să dezmembreze fabrica, deşi dacă fabrica este rentabilă şi a plătit suficient de mult pe ea nu o va face.

 Până acum deţinătorul proprietăţii nu a fost relevant, putea fi proprietate privată sau de stat. Odată avută cantitatea de produse create într-o economie la un moment dat, se mai pune doar problema împărţirii produselor între membrii societăţii, mai egalitaristă sau mai axată pe recompensarea elitelor.

 Administrarea firmei

 Marea diferenţă o face felul în care este administrată firma. Un proprietar cu putere de decizie va face tot posibilul ca firma să producă, să aibe vânzări cu consum minim de resurse, pentru a-şi maximiza profitul. Totuşi să ne amintim că ceea ce se produce este important, şi felul în care se consumă resursele, evaluat prin "cheltuieli".

 Profitul proprietarului corelează foarte bine cu cantitatea/calitatea produselor şi eficienţa folosirii resurselor (în afară de situaţii monopoliste).

 Există unele resurse greu divizibile, precum rezervele de petrol, gaze, apă, metale preţioase. În această situaţie probabil proprietatea de stat este cea mai bună soluţie, eventual cu administrare privată şi împărţirea profitului.


 Proprietatea publică sau privată

 Proprietatea "publică", precum este cea de stat şi chiar cea cu acţionari foarte mulţi şi fără putere de control tinde să fie mai puţin interesată de cantitatea de produse şi eficienţă folosirii resurselor.

 Un muncitor proprietar alături de ceilalţi la fabrica în care lucrează va putea aproape întotdeauna să câştige mai mult furând din fabrică decât câştigă doar prin acţiunile pe care le deţine la firmă.

 În primul rând orice pagubă produsă firmei se va împărţii între toţi micii acţionari, pe când veniturile ilicite pot fi teoretic oricât de mari. Nu trebuie să existe neapărat un furt, este de ajuns să existe comoditatea şi dezinteresul. În scurt timp însă, generalizarea acestor practici scade cantitatea totală de produse, deci scade bunăstarea generală.


 Crearea de locuri de muncă

 Nici măcar crearea de locuri de muncă nu este în sine relevantă. Dacă am putea să producem toate cele trebuincioase pentru toţi oamenii cu 1% din muncitori, am putea pune un impozit uriaş care să redistribuie produsele tuturor (care sunt suficiente prin ipoteză).

 Ipoteza ascunde însă o precondiţie greu de realizat, anume că cei 1% vor fi motivaţi să muncească în timp ce cei 99% stau degeaba. Întotdeauna este posibil ca o parte din muncă celor 1% să fie preluată de cineva din cei 99%, eventual mult mai mulţi (să spunem că sunt mai puţin eficienţi), asta ducând însă la o uşurare a celor 1% şi o echitate mai bună.


Impozitul

  Un factor important pentru a motiva folosirea mijloacelor de producţie este impozitul pe mijloacele de producţie (terenuri, clădiri). Fără acest impozit,  proprietarii le-ar putea ţine nefolosite, aşteptând să crescă preţul în urma lipsei de ofertă. Existenţa unui impozit crează un cost care motivează proprietarul să pună proprietatea lui la muncă, pentru a crea bunuri/servicii către societate.

 De exemplu proprietarul închiriază casa ca să nu stea în pierdere plătind impozitul. Banii pe care îi câştigă sunt mai puţin relevanţi, chiriaşul a reuşit să-i câştige cumva. Important este că cineva are unde să locuiască, nu stă pe drumuri în timp ce locuinţele stau nelocuite.

  Avantajul proprietăţii, uneori moştenit fără a exista vreun merit, poate fi echilibrat prin impozitarea pe profit, pe cheltuieli, pe proprietate. Practic jocul cere să creezi bunăstare eficient sau să dai proprietatea altuia mai bun.

 Nivelul impozitării are însă un optim undeva "la mijloc", depăşirea lui ducând la demotivarea proprietăţii şi antreprenoriatului. Dacă nu o pot duce mult mai bine la efort mai mare (precum într-o societate socialistă), mai bine stau în banca mea, fac minimul necesar, primesc "după nevoi", chiar dacă astfel bunăstarea generală scade treptat şi în final şi a mea.


  Concluzie

  Sistemul de proprietate şi retribuire este menit să aproximeze optimul de motivaţie pentru a maximiza bunăstarea societăţii. Piaţa liberă nu reuşeşte întotdeauna să fie foarte aproape de optim, şi nici resursele nu le economiseşte suficient de multe ori, dar reuşeşte să fie un sistem care motivează la producerea unei bunăstări cât mai mari cu resursele existente.

 Proprietatea "celor mulţi", mai echitabilă în teorie, are o hibă mai puţin evidentă în sensul că indivizii au o slabă motivare pentru a acţiona în sensul eficientizării activităţii economice, fapt ce ar explica slaba performanţă economică a sistemelor economice care nu se bazează pe proprietatea individului şi economie de piaţă.

P.S. Articolul a fost inspirat de comentariile la un articol mai vechi : Doctrinele politice stanga/dreapta


"The more I say, the more I know" . Republicarea articolelor este permisă cu citarea autorului

NOU : Abonează-te prin email pentru a primi viitoare articole !

Facebook