2011-10-22

Calculatorul viitorului

Calculatorul viitorului 
- proba 5 din concurs Superblog -
sponsor :*removed*


  Eram atât de mandru când l-am terminat! Mi-a trebuit o viața să-l fac, noroc că nu a mai trebuit să inventez și lumea. Cea mai importantă componentă a sa (și cel mai greu de găsit) era un cristal polimorfic, care își modifica local permeabilitatea luminoasa în functie de radiația care îl parcurge. Din el obțineam un sistem de prisme și oglinzi care orientau dupa legi complexe lumina primită. Principiul este relativ simplu: semnalele senzorilor erau transformate în semnale luminoase, care erau transmise prin cristal unor traductori, care le transformau apoi în mișcari ale brațelor, cu care îl înzestrasem din belșug.

  Marea evoluție era că orice semnal care strabate cristalul generează noi prisme și oglinzi, sau le transformă pe cele existente: învată. Cel mai mult mi-a luat realizarea și întipărirea unui program inițial în sistemul de prisme - oglinzi, program în care am inclus legile logicii, matematica, fizica, chimia și nu în ultimul rând legile moralei. Pentru ca programul initial să fie cât de cât stabil, am făcut inscripționarea cu LASER. În joacă, am numit aceste ultime trasee conștiință, iar procesul trecerii luminii prin ele - gândire conștientă, deoarece avea și rolul de a redresa prismele și oglinzile care ar lua-o razna.

  Dar cele mai durabile trasee s-au dovedit până la urmă cele de autoconservare și reproducere. Da, reproducere! ... cristalul putea fi ușor replicat, iar crearea brațelor și a senzorilor era o nimica toată pentru el, dupa câtă fizică îl învățasem. Senzorul "vederii" a fost cel mai ușor de realizat, fiind de fapt o față a cristalului, intrucât nu era nevoie de o traducere în lumina. Realizasem de fapt visul dintotdeauna al informaticienilor: calculatorul care să lucreze cu viteza luminii. Dar era vorba doar de un robot echipat cu un super - calculator ?!... Faptul ca se apără, se multiplică, acționează inteligent pentru un scop nu îl face ceva mai mult decât atât ?!... Oare procesele care îl fac să reacționeze nu ar putea fi numite sentimente ?! Ar fi un nonsens să mă întreb dacă el simte cu adevărat. Complexitatea sa face ca diferitele părți ale inteligenței să se contemple reciproc, deci el "știe că gândește", că reacționează, și chiar eu l-am invațat să numească asta "conștiință de sine". De fapt nici nu mă interesează dacă simte sau nu, ci faptul că este un ajutor pentru mine și un posibil dușman de temut.

  Nu există clasificare morală pentru acțiunile mele asupra lui, cel puțin nu una bazată pe morala lui. Se poate baza pe propria morală numai cand își judecă propriile fapte (sau ale unor eventuale "rude"). Ceea ce pentru el este moral sau nu reprezintă pentru mine o bună sau proastă funcționare. Aici a intervenit problema: poate pentru ca l-am invațat să verifice informațiile, el nu mă mai crede, deși pentru mine scepticismul lui este doar o greșeală de proiectare. Acum nu mai urmarește binele său (adica binele proiectat de mine) ci un bine derizoriu, prea aproximativ. El trebuia să-mi fie de ajutor mie, iar eu, în funcție de cum își atingea menirea i-aș fi integrat cristalul (mult mai durabil decât componentele periferice) în alt mecanism, dupa defectare. El doreste acum doar o conservare în învelisul în care este, și o dainuire prin replicare.

  Si asta nu este singura problema: începe să semene din ce în ce mai mult cu mine ...



Dacă v-a plăcut articolul, daţi vă rog un share :

2 comentarii:

Florin spunea...

Superb.

>și nu în ultimul rând legile moralei.

Tare sunt curios ce astfel de legi ai trecut.

Mada V spunea...

Nu degeaba te cheama Mihai (asemenea lui Dumnezeu) :P

Facebook