Dirijorul nu are ce să facă acum. La repetiții probabil i-a dat diverse indicații, dar acum nu mai poate face nimic. Interpreta este pe cont propriu: ea decide tempo-ul, ea decide șerpuirea frazei muzicale, ea adaugă tremurul notelor lirice. Orice indicație doar ar deranja acum. Doar urechea artistei mai poate corecta, în milisecunde, locul în care degetul apasă coarda. Dacă durează prea mult, chiar și urechea neantrenată poate sesiza disonanța.
Cei din orchestră interpretează după partitură, deși cunosc anumite pasaje pe dinafară. Chiar și dirijorul are partitura sa pe care și-a făcut anumite însemnări personale. Un solist de excepție însă nu poate cânta după partitură. Partitura este doar o mică parte din interpretare, la fel cum textul unei piese de teatru nu poate descrie decât o infimă parte din jocul actorilor.
Solistul nu poate descifra partitura în timpul interpretării. El trebuie să știe pe dinafară fiecare notă împreună cu micile variații de timbru, viteză și tremur al notei - lucruri care nu pot fi prinse complet în partitură. Fiecare notă a fost deja repetată de sute sau mii de ori până a atins perfecțiunea interpretativă. Fiecare nuanță interpretativă a fost armonizată cu ce a mai fost și ce va urma.
Am văzut-o pe interpretă cum s-a acordat mental cu pasajul anterior al orchestrei, în mica pauză în care vioara trebuie să tacă. Pasajul solo va trebui să răspundă la replica orchestrei, la fel cum orchestra va răspunde mai apoi interpretării solistei. Notele încep să curgă, armonici și schimbări de ritm, pasaje lirice și apoi rapide. Toată lumea își ține respirația.
Mă uit la prim violonist. Are mustață și este trecut prin viață. Probabil a studiat ani de zile pentru a ajunge aici, chiar mai mult decât solista. A fost printre cei mai buni dintre colegii lui, alții au ajuns simpli instrumentiști. Și instrumentiștii au exersat mulți ani pentru a depăși nivelul cântărețului de vioară din tramvai. Dar ei s-au împăcat deja cu soarta, și-au acceptat locul în grup, acolo unde dacă uiți o notă s-ar putea să nu observe decât cel mult dirijorul.
Dar prim violonistul a fost aproape. A visat mulți ani cum va fi solistul unor concerte vestite, precum idolii săi din copilărie. Chiar a fost solist de câteva ori în concerte mai mici. Dar nu a fost să fie, undeva a rămas în urmă, a apărut cineva mai bun iar el a devenit "doar" prim violonist. E un fel de loc doi după solist, un loc muncit, extrem de important, dar totuși locul doi. Se uită la solistă nemișcat și totuși ochii îi trădează gândurile.
Dintre toți cei care ascultă, prim violonistul este cel care poate aprecia cel mai bine măreția interpretării. El știe cât de greu reușesc violoniștii din grupul de acompaniament să interpreteze chiar pasaje ușoare - el îi corectează la repetiții. La el se uită violoniștii pentru a-și sincroniza unisonul. Poate prim violonistul nu are viziunea dirijorului asupra întregului concert, însă el știe la prima mână cât efort este necesar unui violonist ca să atingă chiar și interpretări ceva mai modeste. Știe cât de mult a trebuit să muncească el pentru a ajunge să-i învețe pe alții cum să interpreteze.
Prim violonistul poate aprecia cu adevărat anvergura necesară pentru a interpreta un astfel de concert. Anvergură pe care, la un moment dat, a trebuit să accepte că nu o are. Deși era atât de aproape... Iar această făptură, aparent delicată, zboară mai înalt decât va putea el vreodată să se înalțe.
O admiră sincer, ca pe o făptură din altă lume. Este totuși mândru că poate cânta împreună cu ea.