Este un sport național să ne lamentăm că noi românii nu suntem corecți precum germanii. Să trecem de data aceasta peste faptul că aceeași corectitudine germană a permis și încolonarea a milioane de oameni pentru a oprima și a ucide alte milioane de oameni "pentru ca au executat corect ordinele".
Aș vorbi azi doar despre latura mai mondenă a corectitudinii, aceea care nu duce la cine știe ce orori. Este adevărat că pentru ca oamenii dintr-o țară să se poată organiza și a produce bunăstare generală, trebuie să existe un minim de încredere în corectitudinea partenerilor.
Dar ce înseamnă mai exact o împărțire corectă a profitului rezultat între doi sau mai mulți oameni?
Relațiile câștig-câștig
Aș observa întâi că nu există corectitudine perfectă într-o relație câștig-câștig (win-win). Dacă doi parteneri câștigă împreună mai mult decât singuri, nu există un algoritm perfect care să distribuie câștigul suplimentar. Nu poți să măsori exact cât contribuie fiecare la câștigul suplimentar și deci cât ar merita fiecare din profit.
Într-o relație care aduce profit, există bineînțeles o împărțire clar incorectă dacă de exemplu unul ia sub 10% din profit și celălalt majoritatea atunci când doi parteneri au contribuții relativ similare la acel profit.
Majoritatea oamenilor resping intuitiv relații în care câștigă sub 25% din profit dacă contribuția lor este definitorie pentru asigurarea succesului - chiar și în cazul în care nu depun efort ci au doar drept de veto la câștigul celuilalt - există niște experimente psihologice cu asta.
Pot exista cazuri în care cei 10% pot să reprezinte o distribuție etică și profitabilă atunci când unul din parteneri contribuie mult mai puțin sau este mult mai ușor de înlocuit ca partener decât "creierul" afacerii.
Jocuri de sumă nulă
Corectitudinea începe să se poată aplica "corect" doar când se împart bunuri sau sume care nu beneficiază de pe urma colaborării - în așa-numitele "jocuri de sumă nulă".
Poate fi cazul unei moșteniri în care suma moștenită este fixă, oricine ia mai mult va reduce din câștigul celuilalt. Însă tot nu este complet clar cum este împărțirea etică între moștenitori. Poate unul a îngrijit mai mult pe decedat. În sfârșit, avem legi pentru a împărți "corect" în astfel de cazuri, chiar dacă nu rezultă mereu într-o împărțire etică.
Dacă ieși cu cineva la restaurant și împarți nota de plată poate funcționa împărțirea după costul meniului comandat de fiecare. Totuși timpul dedicat împărțirii este și el un cost care ar trebui cumva "împărțit corect" sau poate mai bine eliminat cu totul.
Dacă mai gustă lumea și din felurile comandate de ceilalți, sau apare un discount pentru comandă mai mare, atunci apare un beneficiu pe care nu mai este clar exact cum se împarte corect. Putem aplica diferite euristici gen împărțire egală a beneficiului rezultat sau distribuția proporțională cu cheltuiala făcută. Doar că nu poți garanta că acea împărțire este perfect etică.
Corectitudinea care costă
La împărțirea exactă ("corectă") a notei de la restaurant, corectitudinea costă timp și energie. Poate ar trebui să ne întrebăm dacă merită acel cost pentru extra corectitudine. Sau poate ar trebui să ne întrebăm de ce există această nevoie de a dovedi că noi vrem să fim corecți.
Sunt multe alte exemple în care costă mult mai mult să asiguri corectitudinea, mai mult decât se câștigă din respectiva reglare.
Sunt de notorietate exemplele cu scrisorile de somare ale statului către cetățeni pentru datorii mai mici decât costul scrisorilor. Sau procese de reglare a unor datorii în care avocații costă mult mai mult decât suma împărțită.
Un alt exemplu în care se vede că lipsa de raționalitate a abordării este când doi frați împart o moștenire și nu se pot înțelege asupra împărțirii corecte. Teoretic, dacă unul ar împarte moștnirea în două părți și celălalt ar alege partea preferată, atunci nu ar fi nimeni păcălit. Situație reală, au împărțit fiecare bucățică de teren în două, cu cost semnificativ pe avocați. Bucățile rămase în indiviziune vor putea fi vândute doar cu un efort și cost suplimentar. Altă situație, piesele unei table de șah mai speciale au fost împărțite între mai mulți moștenitori.
La nivel individual și ca societate, ar trebui să alegem cât mai des soluțiile mai simple de împărțire, chiar dacă vor rezulta mici abateri de la împărțirea etică, dacă asta rezultă într-un cost de administrare mai mic decât "nedreptatea" făcută.
Prevenirea abuzului
Există o menire a nevoii subiective de corectitudine: la nivelul interacțiunii umane ar trebui descurajate comportamentele prin care cineva abuzează de ceilalți și consumă mult mai mult decât contribuie.
Corectitudinea nu este un scop în sine, este doar un mod de a asigura că cineva nu acaparează beneficii semnificative peste ceea ce merită. Sistemul de asigurare a corectitudinii în cazul unor beneficii "nemeritate" dar mici s-ar putea să coste mai mult decât ce pierde "păgubitul".
Viciul
Definiția mea a viciului are 3 caracteristici. Băutura este un viciu din aceste 3 motive.
- în sine nu este ceva rău
- îți dă un sentiment plăcut pe moment
- dacă exagerezi îți poate aduce deservicii majore
Și corectitudinea dusă la extrem poate avea aceleași 3 caracteristici:
- încurajarea corectitudinii este folositoare la nivel social și personal
- se simte bine subiectiv să protejezi "corectitudinea" și să faci "dreptate"
- exagerând efortul depus pentru corectitudine poate duce la bunăstare mai mică per ansamblu decât tolerarea unor mici "nedreptăți"
Cercul virtuos
În loc de a măsura puținul "nemțește", ar fi mai bine să ne concentrăm pe relații mutual avantajoase (câștig-câștig), în care avantajul reciproc din acea colaborare este mare.
Un câștig reciproc mare face discuția despre mici inechități irelevantă, dacă în schema mai mare a lucrurilor fiecare beneficiază semnificativ mai mult decât contribuie.
Principiul "câștig-câștig" se poate aplica la orice nivel, de la relații de prietenie și cuplu, la relații de afaceri, până la relații și uniuni internaționale.