Filosofia lui Mihvoi

Căutarea adevărului începe cu acceptarea faptului că o minte umană nu poate cuprinde Adevărul (cu majusculă), ci doar un model al Realității plin de lacune și aproximări. Asta echivalează cu faptul că nu poate exista o sursă umană a Adevărului, ceea ce face căutarea adevărului un travaliu personal, plin de îndoieli și dezamăgiri. Nu putem cunoaște Adevărul Chiar dacă acceptăm existența unei Realități unice și a unor legi ale sale suficient de uniforme, îmi este destul de clar că nu pot încape într-o minte umană. În primul rând nici măcar știința actuală nu poate încape într-o singură minte umană, și nu se întrevăd speranțe într-o simplificare. Dacă mai adăugăm și adevărul despre alte ființe umane cu capacitate mentală similară cu a noastră, este cu atât mai clar că nu putem cunoaște un Adevăr care să aproximeze măcar complexitatea lumii în care trăim. Oare putem înțelege măcar 50% din constelația de motivații ale unei alte persoane?

Din ciclul republicărilor : Cu ce drept? - schiță pseudo - S.F. -   Eram atât de mândru când l-am terminat! Mi-a trebuit o viată să-l fac, noroc ca nu a mai trebuit să inventez și lumea. Cea mai importantă componentă a sa (și cel mai greu de găsit) era un cristal polimorfic, care își modifica local permeabilitatea luminoasă în funcție de radiația luminoasă care îl parcurge. Din el obțineam un sistem de prisme și oglinzi care orientau după legi complexe lumina primita. Principiul este relativ simplu: semnalele senzorilor erau transformate în semnale luminoase, care erau transmise prin cristal unor traductori, care le transformau apoi în mișcări ale brațelor, cu care îl înzestrasem din belșug.

Din ciclul republicărilor :  ================= Coșmarul președintelui   Apăsase butonul...; nu înțelegea de ce celălalt făcuse asta, dar și el apăsase butonul; clipele deveneau lungi și apăsătoare; privirea rătăcită i se opri pe ecranul unui display unde rula nestingherit "jocul vieții", un program vechi, pe care numai nostalgia începuturilor informaticii îl salvase de la uitare. Nu avusese niciodată timp să-l privească, dar acum îi captiva privirea; straniu!; celulele vii și moarte începură să se metamorfozeze, mai întâi în șiruri abstracte de zero și unu, sfârșind prin a deveni doar simple zbateri de electroni. Monitorul își pierdu și el brusc consistența, devenind o grămadă ciudată de molecule. Până și lumina nu mai era decât o întrecere jucăușă între fotoni... Atunci ar fi urmat o bubuitură puternică, dar numai primele sunete ale BOOM-ului se auziră, celelalte fiind absorbite în neant. Apoi urmă nimic. Sau poate nici atât ...

Povestea cineva de curând despre filmul " Scafandrul și fluturele " și mi-am amintit de cea mai ciudată chestie pe care am scris-o vreodată (înainte să văd filmul). Ca și în film, este tot despre problematica "prizonier în propriul trup", însă dusă și mai la extrem. Ca și în celelalte schițe , titlul funcționează ca o cheie de decriptare. Am adăugat apoi și finalul când am văzut că nu este de ajuns.