Filosofia lui Mihvoi

Orchestra tace nemișcată. Instrumentele își trag răsuflarea în poala soliștilor. Chiar și dirijorul a încremenit privind-o pe tânăra delicată cu vioara. Începe pasajul solo al concertului. Dirijorul nu are ce să facă acum. La repetiții probabil i-a dat diverse indicații, dar acum nu mai poate face nimic. Interpreta este pe cont propriu: ea decide tempo-ul, ea decide șerpuirea frazei muzicale, ea adaugă tremurul notelor lirice. Orice indicație doar ar deranja acum. Doar urechea artistei mai poate corecta, în milisecunde, locul în care degetul apasă coarda. Dacă durează prea mult, chiar și urechea neantrenată poate sesiza disonanța. Cei din orchestră interpretează după partitură, deși cunosc anumite pasaje pe dinafară. Chiar și dirijorul are partitura sa pe care și-a făcut anumite însemnări personale. Un solist de excepție însă nu poate cânta după partitură. Partitura este doar o mică parte din interpretare, la fel cum textul unei piese de teatru nu poate descrie decât o infimă parte...

Tot de pe vechea mea pagină personală: Undeva Undeva, între nimic și ceva între dragoste și ură, între iubire și milă, între permanent și viitor, între acum și totdeauna, între adevăr și minciună, între sinceritate și sofism, între ei și mine, între mine și nimic, între nimic și rău, între rău și nimic, undeva, departe, sunt eu...

Mai ieftine cu duzina, alte schițe și experimente literare din... tinerețe, republicate : ================================== Încercare de poezie informatică Cel mai mult îmi plac cifrele binare... Acolo e simplu, e doar zero și unu Eu unu', dacă mă simt singur, Ma deplasez puțin mai la stânga  și suntem deja doi. E drept, lângă mine e un zero, Dar măcar este în dreapta și nu în stânga...

Din ciclul republicărilor :  ================= Coșmarul președintelui   Apăsase butonul...; nu înțelegea de ce celălalt făcuse asta, dar și el apăsase butonul; clipele deveneau lungi și apăsătoare; privirea rătăcită i se opri pe ecranul unui display unde rula nestingherit "jocul vieții", un program vechi, pe care numai nostalgia începuturilor informaticii îl salvase de la uitare. Nu avusese niciodată timp să-l privească, dar acum îi captiva privirea; straniu!; celulele vii și moarte începură să se metamorfozeze, mai întâi în șiruri abstracte de zero și unu, sfârșind prin a deveni doar simple zbateri de electroni. Monitorul își pierdu și el brusc consistența, devenind o grămadă ciudată de molecule. Până și lumina nu mai era decât o întrecere jucăușă între fotoni... Atunci ar fi urmat o bubuitură puternică, dar numai primele sunete ale BOOM-ului se auziră, celelalte fiind absorbite în neant. Apoi urmă nimic. Sau poate nici atât ...

Povestea cineva de curând despre filmul " Scafandrul și fluturele " și mi-am amintit de cea mai ciudată chestie pe care am scris-o vreodată (înainte să văd filmul). Ca și în film, este tot despre problematica "prizonier în propriul trup", însă dusă și mai la extrem. Ca și în celelalte schițe , titlul funcționează ca o cheie de decriptare. Am adăugat apoi și finalul când am văzut că nu este de ajuns.

P.S. (2016-03-19) Dedic această poezie în amintirea lui Solomon Marcus , un om care de-a lungul vieții a căutat matematica din poezie și poezia din matematică.  [comentariu inițial, an 2015] Precum vă amenințam , continui publicarea unor experimente literare din... tinerețea mea. Deci, "ca să nu rămână muza tristă", iaca o poezie... matematică, plus comentariul original. Am adăugat diacritice pentru a face înțelegerea mai facilă - a cuvintelor mă refer ;) [text original, an ~1999]     Când eram anul întâi am spus unor puștoaice la fel de speriate ca mine, de examenele ce aveau să vină, că atunci când voi termina facultatea voi face o poezie matematică. Nu cred ca își mai amintește cineva de eveniment, în afară de mine. Așa că am purces, undeva între Sorescu și Barbu, să chinui niște cuvinte. Poate după ce termin și masterul o sa fac una și mai inspirată. Poezie matematică Cu ochii la plus infinit Și cu picioarele-n puncte de minim local (Acolo...

Republic câteva experimente literare pe care le-am făcut în perioada liceului și facultății. Nu știu dacă se încadrează într-un gen literar anume. La vremea respectivă am folosit termenul (eronat) de "proză lirică" pentru că în general am găsit rima prea limitativă însă am fost atras de simbolistica poetică. Stilul ar putea să fi fost influențat de poezia lui Marin Sorescu. Am adăugat diacritice și mici corecturi ortografice; restul este păstrat neschimbat, inclusiv formatarea și însemnările.