P.S. Am scris acest eseu in 2017. Nu l-am publicat până acum de teamă că ar putea fi înțeles greșit. L-am publicat acum după ce am citit un articol pe aceeași temă.
Disclaimer: Doresc ca aceste rânduri să fie doar o explicație (posibilă) pentru ceea ce se întâmplă în realitate cu percepția umană comună. Sunt total împotriva folosirii lor pentru a justifica politici care contravin moralei comune - cea pe care o simțim instinctiv ca oameni.
Cred că nimeni nu va nega cuiva dreptul de a concepe urmași naturali (copii). De asemenea, cred că majoritatea vor accepta dreptul unor persoane de a se abține de la actul procreării dacă așa doresc. Cu excepția unor presiuni religioase pentru a atinge ținta de copii, de obicei oamenii se mărginesc la mici comentarii enervante dar benigne.
Cred că nimeni nu va nega cuiva dreptul de a concepe urmași naturali (copii). De asemenea, cred că majoritatea vor accepta dreptul unor persoane de a se abține de la actul procreării dacă așa doresc. Cu excepția unor presiuni religioase pentru a atinge ținta de copii, de obicei oamenii se mărginesc la mici comentarii enervante dar benigne.
Întrebarea este unde începe dreptul copilului în existență? Sigur nu înainte de concepție, altfel în fiecare lună în care ovulul nu a fost fecundat ar fi o crimă. Unii ar spune că imediat după concepție. Alții ar spune că la un număr de luni în care sistemul nervos începe să se dezvolte. Părerile sunt împărțite. Oricum, pierderea unei sarcini neviabile în prima lună (dacă este conștientizată), chiar dacă dureroasă, nu este percepută chiar la fel de tragic precum pierderea unui copil la naștere de exemplu, să nu mai vorbim după câțiva ani de viață.
Sarcina este pentru mamă o investiție enormă, fizică și psihică, deci cu fiecare zi în care sarcina avansează această investiție crește. Pierderea unei sarcini este de obicei percepută chiar în funcție de această investiție făcută (mai ales psihică) de către ambii părinți. Aș pune totuși mama pe un loc mai sus în investiția făcută.
Eu aș spune că dreptul copilului izvorăște din dreptul părinților de a-l fi dorit. Chiar și dacă părinții ar dispare după naștere, copilul ar purta în continuare dorința lor de a-l fi avut. Aici ar apare o dilemă etică enormă despre copilul "nedorit" dar abandonat după naștere, care bineînțeles că merită să fie ocrotit. Hmm, ne-am putea prevala de faptul că apariția copilului, chiar nedorită rațional, poartă în ea "dorința" inconștientă sau măcar genetică de perpetuare. Pe de altă parte, decizia pentru societate nu este foarte complicată, este un copil "gata făcut", în care s-a investit mult, măcar fizic și care poate deveni un membru valoros al societății, deci merită ocrotit.
După naștere copilul continuă să devină "conținător" al încă și mai multor investiții, de la părinți sau ocrotitori, dar și de la alți membrii ai societății (prieteni, educatori). Cumva copilul devine un pic al mai multor oameni, nu se mai poate aplica zicala "eu te-am făcut, eu te omor". Normal că și în lipsa acestor investiții alte terților am considera totuși abominabilă o astfel de faptă, măcar pentru faptul că contravine însăși noțiunii de umanitate. În aceeași categorie s-ar încadra și cazul în care fătul este viabil dar nu are "sexul" dorit - nu știu dacă ar trebui pedepsit legal, însă ar trebui măcar sancționat moral, prin dispreț de exemplu.
Totuși, ar putea exista cazuri limită de sănătate a fătului sau mamei în care eutanasia (înainte sau după naștere) să nu devină și o vină socială, dincolo de greutatea pe care o vor purta oricum în suflet toată viața. Este în primul rând investiția enormă a părinților și cred că au dreptul să decidă asupra ei, întrucât ei vor fi principalii care vor trăi cu rezultatul deciziei.